Claudia Tudori – Despre limba română, familie și un drum profesional construit pe Coasta de Azur

„Dacă nu mă cert în română, nu sunt credibilă!”

Pe Claudia Tudori am cunoscut-o la mai multe evenimente ale românilor de la Nisa și Monaco. Am stat de vorbă de fiecare dată, am rugat-o să-și spună impresiile și mi-a răspuns prompt. Dar până de curând nu ajunsesem niciodată la ea acasă, la Toulon, oraș care i-a devenit, între timp, acasă.

Într-o zi frumoasă de septembrie, am sunat-o, ne-am fixat o întâlnire, iar Claudia m-a invitat la prânz, chiar pe malul mării. Așa am avut ocazia să stăm de vorbă pe îndelete, într-un cadru numai bun pentru o poveste despre viață, familie, ambiție și drumul pe care și l-a construit în Franța.

Surpriza a fost că la întâlnire a venit și mama Claudiei, care, după două luni în care le fusese sprijin, așa cum numai o mamă știe să fie, se pregătea să se întoarcă la București. Acolo o așteptau prietenele, nerăbdătoare să stea la o cafea și să-și povestească una alteia ce mai era nou.

Claudia râde frumos, molipsitor, și are o fire deschisă, care te face să te simți în largul tău. E genul de om cu care intri repede în vorbă și uiți că v-ați întâlnit pentru un interviu. Iar poveștile au curs firesc, între un prânz pe malul mării și amintiri despre România, familie și viața departe de casă.

Iată și dovada cum râde Claudia și ce sobră pare mama ei…dar..totuși zâmbește fericita..

Mama Claudiei, în schimb, pare la prima vedere o fire serioasă, poate chiar taciturnă, dar are un umor mucalit, care ne-a făcut să râdem copios. Am ajuns să vorbim și despre politica de acasă și am constatat că, deși ne aflam departe de România, aveam destule teme comune și eram, cum se spune, de aceeași parte a baricadei.

Cine are mama aproape știe câtă liniște și siguranță îți poate da simpla ei prezență. Mi-am amintit de versurile lui Adrian Păunescu: „Cine are părinți, pe pământ, nu în gând / Mai aude și-n somn ochii lumii plângând”.

Mama Claudiei nu a participat însă la interviu. Ne-am retras într-un loc mai liniștit, ca să putem înregistra fără zgomotul din jur. Sper să aibă o surpriză plăcută când va asculta ce povestește fiica ei despre activitatea profesională, despre viața construită în Franța și, mai ales, despre cât de mult înseamnă pentru ea momentele în care mama vine să le fie alături.

DE LA BUCUREȘTI LA COASTA DE AZUR

Alla Stâncaru-Luncă: Cum ai ajuns în Franța? A fost o decizie luată dintr-odată?

Claudia Tudori: Soțul a venit la mine de pe o zi pe alta și mi-a spus: „Uite, la Valence, undeva între Grenoble și Lyon, caută o linie a treia. Ce zici dacă mergem în Franța?”. Și eu i-am zis: „Ce să caut în Franța?”. Dar ne-am spus că n-avem nimic de pierdut și că ne putem întoarce acasă dacă nu ne place.

Am plecat de la București cu doi copii, dintre care unul avea doar două săptămâni. Eu tocmai terminasem Facultatea de Drept și nu vorbeam o boabă de franceză.

Alla Stâncaru-Luncă: Și cum ai început să-ți construiești un drum profesional?

Claudia Tudori: După vreo un an și jumătate, am început să mă plictisesc de viața de casnică. Nu mă reprezenta. Începusem să vorbesc cât de cât franceză și am lucrat la început în diverse locuri. Apoi am ajuns la JCDecaux, unde am evoluat profesional și am învățat foarte multe. Experiența de acolo mă ajută și astăzi.

Alla Stâncaru-Luncă: Iar acum ai propria activitate.

Claudia Tudori: Da, am decis să lucrez pentru mine și să fac ce-mi place cel mai mult: să ușurez viața oamenilor. M-am lansat în asigurări de persoane și protecție financiară. Pentru mine, relația cu omul este foarte importantă. Trebuie să înțeleg care sunt obiectivele, ambițiile și nevoile lui.

ROMÂNII, ÎNTRE PROFESIE ȘI VIAȚA DE ACASĂ

Alla Stâncaru-Luncă: Te implici și în inițiative dedicate comunității românești.

Claudia Tudori: Da. Am început să organizăm conferințe pentru medicii români din Franța, împreună cu o expertă contabilă și o avocată. Vorbim despre educație financiară, juridică și fiscală, lucruri pe care mulți ajung să le învețe abia când este prea târziu.

Alla Stâncaru-Luncă: După atâția ani în Franța, legătura cu România a rămas puternică?

Claudia Tudori: Bineînțeles. Oricât aș fi de franțuzoaică în acte, tot româncă sunt. Pielea se zbârlește când aud și când văd o horă, când văd o sărbătoare a iei, când aud pur și simplu limba română. Nu poți să uiți de unde ai plecat.

Acasă, cu soțul și copiii, Claudia vorbește românește. Franceza intră în discuție când este vorba despre lecții și alte situații, dar limba familiei rămâne româna.

Iar aici apare și una dintre cele mai savuroase povești. Când Claudia încearcă să le facă observație copiilor sau să-i certe puțin în franceză, pe ei îi pufnește râsul.

„Mami, nu ești credibilă!”, îi spun ei. Claudia recunoaște că nici ei nu-i vine prea ușor să se certe în franceză și că, până la urmă, româna își ia revanșa. Replica ei, spusă în glumă, vine firesc: „Lasă că vedeți voi pe limba noastră!”.

O întâmplare de familie care stârnește râsul, dar spune și ceva despre locul pe care limba maternă îl păstrează în viața celor plecați departe de țară.

De la București la Coasta de Azur, un drum cu doi copii mici, ambiție și curajul de a o lua de la capăt.

Vă invit să ascultați înregistrarea audio integrală a interviului, în care Claudia Tudori povestește mai multe despre viața pe Coasta de Azur, parcursul său profesional, inițiativele dedicate comunității românești și bucuria de a o avea pe mama alături. Un interviu editat și montat cu profesionalism și pasiune de Oana M ihaela Popescu.

Acum știu că, atunci când voi avea o zi mai tristă, mi-ar prinde bine să ajung la Toulon, la Claudia Tudori, sau să o întâlnesc la un eveniment în Nisa ori în alt oraș. Claudia are darul de a-i face pe cei din jur să se simtă bine, iar întâlnirile cu ea se încheie, de obicei, cu multă voie bună. Și, cum bine a observat cineva, ea chiar crede în ceea ce face.

Claudia face parte din lista oamenilor pe care i-am cunoscut pe Coasta de Azur și pe care mi-ar plăcea să-i revăd. Mă bucur că drumurile noastre s-au întâlnit și sper ca și ei să păstreze amintirea acestor întâlniri cu aceeași bucurie cu care o păstrez eu.

Iar dacă distanța sau timpul nu ne vor permite să ne revedem curând, va fi de ajuns să o sun pe Claudia sau să răsfoiesc fotografiile făcute împreună. Uneori, o amintire frumoasă e suficientă ca să-ți schimbe starea de spirit și să-ți aducă zâmbetul pe buze.