Despre artă, fire țesute, amintiri din România și o întâlnire în sudul Franței.
Costina Macarie este o artistă complexă: desenează, pictează, țese tablouri, scrie versuri, compune muzică și cântă cu artiști jazz swing.
Titlul articolului vine dintr-un mesaj pe care Costina Macarie mi l-a scris la câteva zile după întâlnirea noastră.
Încercam din mers să orânduiesc fragmentele de interviu înregistrate cu ea chiar din prima clipă în care ne-am întâlnit. În mașină, în drum spre casa ei, în casă, în atelierul de lângă războiul de țesut, apoi din nou în mașină, la despărțire, și chiar la marginea drumului, unde așteptam autobuzul, ascultând-o cântând cântece din copilăria ei, din România.

Costina îmi dăruise un buchet de plante aromatice cu forme și culori neobișnuite. L-am adus cu mine până acasă și le-am plantat. Să vedem dacă se prind, ca să-mi amintească mereu de întâlnirea noastră.
Mi-a fost greu să aleg la care dintre momente să renunț în varianta audio și ce să păstrez în scris. Așa că i-am trimis înregistrarea să o asculte și să hotărâm împreună.
Nu mă gândisem însă cât de mult o va emoționa să-și asculte povestea. Mi-a scris:
„Alla dragă, mi se pare că e bine. Depinde cât timp compui tu un interviu. Dacă e prea lung în mod audio, poți pune o parte în scris.
Ești artista interviurilor!!!!!
De-abia aștept să le descopăr pe toate!!!!
Eu sunt foarte onorată că ai venit la mine!
Mulțumesc din tot sufletul!
Când stăm departe de casă, e departe de casă. Și când vine casa la noi, ne unge tare la suflet.
De fiecare dată când mă reconectez cu România sunt emoționată tare.
Tatăl meu făcuse un an de jurnalism la București, dar a fost dat afară 😦
A fost un regim ciudat, totuși.
Personal, mi-a lăsat un pic de amprente.
Dar ADN-ul românilor este unul de voie bună, de oameni sufletiști și generoși.
:)”
M-am gândit mult dacă e lipsă de modestie din partea mea să las în text și partea în care mă numește „artista interviurilor”. Dar, dacă așa a crezut ea… Și eu îmi fac o părere despre oameni și o spun în text sau audio.
Poate că emoția aceasta își are rădăcinile și în copilărie, în casa bunicii, unde, deasupra patului, era o broderie cu două fetițe (poate că era chiar Costina împreună cu sora ei, care acum e stabilita la Avignon. Mai jos erau cusute cuvintele :
„Oriunde m-ar duce soarta, tot mă gândesc la satul natal.”

CUM AM AJUNS LA COSTINA
Doamna Aurelia Grosu, Consul General al României la Marsilia, mi-a făcut câteva recomandări despre românii din sudul Franței care fac lucruri frumoase, care s-au integrat și care fac cinste României. Mi-a spus că, dacă mă interesează, aș putea să mă întâlnesc cu ei.
Pe lista scurtă, ca să-i spun așa, se afla și Costina Macarie, o artistă care avusese în vara aceasta o expoziție la Montpellier.
Am căutat câteva articole despre ea, în goana trenului. Săream dintr-un tren în altul, dintr-un oraș în altul. I-am scris un mesaj, spunându-i că mă aflam în sudul Franței cu un proiect jurnalistic, Microfonul Călător – Vocile comunităților românești din diaspora, și am întrebat-o dacă ar dori să ne întâlnim și să povestim.
Mi-a răspuns imediat și mi-a spus că pot veni oricând.
Între timp, ajunsesem la Montpellier. Dar ce să vezi? Costina nu locuia în oraș, ci la ceva distanță, în Octon, nu departe de lacul Salagou.

AVENTURA DRUMULUI
Indicațiile pe care mi le-a dat Costina mi s-au părut clare. Am luat tramvaiul 1 din Place de la Comédie, în Montpellier, până la capătul liniei. De acolo trebuia să iau un autobuz. Și aici începe aventura.
Pe numărul autobuzului indicat de Costina apărea o altă direcție. Întreb un șofer, întreb un călător, întreb pe altcineva. Mai era puțin și mă trimiteau cu totul în altă parte. O sun pe Costina și îi spun că sunt derutată. Într-un final, mai întreb a cincea oară un șofer. Îi spun că trebuie să cobor într-un loc care nu apare pe afișaj. Îmi spune să urc și pornim.
Era sfârșit de septembrie și o căldură mare. Suntem, totuși, în sudul Franței! Apa mi se terminase, aerul parcă nu-mi mai ajungea și începusem să mă bombăn singură: ce-mi trebuie mie să mă pornesc așa, de parcă aș mai avea 30 de ani?
După vreo oră, șoferul îmi spune că e timpul să cobor.
În stație mă întâmpină un zâmbet larg. Costina părea o frunză în bătaia soarelui, atât de diafană era. Dacă n-ar fi purtat o bluziță
cu bretele de un albastru intens, spre bleu-marin, aproape că ar fi fost transparentă.
În jur, cactuși de toate mărimile și un pământ arid. Aveam impresia că ajunsesem în Vestul Sălbatic. O metaforă, desigur, dar peisajul chiar îmi dădea această senzație… din filme, evident.
Lângă Costina, în contrast izbitor cu apariția ei delicată, mă aștepta o mașină care semăna cu un tractoraș, clar din secolul trecut. Aveam să aflu că, dincolo de aparența firavă, se ascundea un om puternic. Dar mai întâi mi-a atras atenția acoperișul mașinii.
— Decapotabilă? am întrebat.
— Da, zice ea. Vrei s-o dau jos?
Sigur că voiam!
Și am pornit la drum, în bătaia ușoară a vântului, care parcă abia adia în mers. Începusem interviul încă din primele clipe, așa, pentru atmosferă.
Costina mi-a spus că mai întâi ne vom opri să vedem lacul, unde vin nu doar francezi, ci și turiști din multe alte locuri ale lumii.

LACUL SALAGOU ȘI “VESTUL SĂLBATIC”
Lacul Salagou, aflat în departamentul Hérault, la aproximativ o jumătate de oră de Montpellier, este un lac artificial creat la sfârșitul anilor 1960, pentru irigații. Ceea ce îl face cu totul aparte este peisajul din jur: dealuri roșcate, cu un sol bogat în oxizi de fier, care contrastează puternic cu albastrul și verdele apei. Astăzi, locul este căutat pentru plajă, înot, pescuit și activități pe apă, dar și pentru frumusețea lui neobișnuită.
Când am ajuns pe mal, primul meu gând a fost să mă arunc în apă și să mă răcoresc. Numai că uitasem un amănunt esențial: costumul de baie rămăsese în bagajul de la hotel. De ținut minte când e cald! Era cald, soarele ardea, iar oamenii făceau plajă și se scăldau în lac.
Ne-am mulțumit să ne răcorim cu o bere, la o terasă de lângă apă. Costina părea de-a casei. M-a prezentat unui chelner, care ne-a povestit că, peste o săptămână, urma să vină un pescar de la noi, din România, special pentru a pescui crap în laculSalagou.


Am mers apoi în satul Octon. O curte cu mulți cactuși și alte plante.
—“ Vestul Sălbatic” și aici, am zis, râzând împreună.
Bunica mea locuia la vreo trei kilometri de comuna noastră, într-un sat cu ulițe înguste și prăfuite…i-am mărturisit.Costina râdea. Dar, când s-a deschis ușa casei și am pășit înăuntru, am avut o surpriză: mă aflam într-un adevărat templu al artei.


ÎN ATELIERUL COSTINEI
Casa nu este a ei, locuiește cu chirie. Privită din afară, nu pare cine știe ce. Dar, odată trecut pragul, chiar din prima încăpere, care este și atelierul ei, intri într-o altă lume. Peste tot sunt lucrări de diferite dimensiuni, realizate prin tehnici diverse: acuarele, picturi în acrilic, lucrări țesute, abajururi pentru lămpi create de ea.
Și Brâncuși. Pe pereți, în cărțile de lângă șemineu. Prezența lui se simte în acest univers în care arta pare să nu mai aibă granițe.
Mă aflam într-un spațiu fără geografie și fără dimensiune. Printre lucrări, peste tot, erau gheme de fire în toate culorile și unelte de lucru pe care încă nu știam să le numesc pe toate. Tot aici, cum spune Costina, fetele ei își invită prietenii, se așeaza pe jos și-și deschid propriul atelier.
După ce mi-a povestit câte ceva despre lucrările sale, Costina s-a așezat la războiul de țesut. Și gata, intrase în lumea ei. Dar nu mă uita nici pe mine. În timp ce lucra, îmi explica tehnica, îmi povestea despre fire și despre ceea ce făcea.
Mi-a vorbit și despre vechile registre contabile ale unei mori, ale căror pagini le folosește ca suport pentru lucrările textile. După ce scoate țesătura din război, o fixează pe hârtie, păstrând la
vedere scrisul vechi. Astfel, lucrarea poate fi privită din ambele părți, iar prin fire se întrevăd în continuare urmele scrise ale unei alte vremi.


Pentru Costina, țesutul nu înseamnă doar o tehnică. Este un fel de desen cu firul, o îndeletnicire care cere răbdare și atenție, dar și o formă de meditație prin care se întâlnesc trecutul și prezentul.
În lucrările ei se regăsesc amintirile copilăriei din România, broderiile bunicii, dar și locul în care trăiește acum. Pe lângă fire și hârtia veche, folosește acrilic și pământ roșu din zona lacului Salagou. Materialele acestea, aparent atât de diferite, ajung să alcătuiască împreună un univers personal.


Brâncuși este și el prezent în acest univers. Lucrările din seria Sărutul țesut pornesc de la întâlnirea cu opera sculptorului român și de la felul în care formele lui pot fi regândite prin fire și țesătură.
Ascultați un reportaj montat de Oana Popescu, cu pasiune și talent, pe muzica oferită de Costina, care a compus textele și muzica și le interpretează.
AUDIO – REPORTAJ – CU COSTINA MACARIE
COSTINA MACARIE – CÂTEVA REPERE BIOGRAFICE
Costina Macarie s-a născut în 1981, la Toplița, în România. A studiat artele plastice și grafica, iar în 2004 s-a mutat în Bretania. Acolo a început să se apropie de lumea țesutului și de lucrul cu lâna locală. În 2011, a învățat tehnica țesutului de la artista Cécile Dein, care i-a transmis și războiul de țesut.
Din 2012 trăiește și lucrează în sudul Franței, unde și-a amenajat atelierul din Octon, în departamentul Hérault. Practica ei artistică îmbină arta textilă cu tehnici mixte, pictura și materiale cu istorii diferite.
În vara anului 2026, lucrările sale au fost prezentate într-o expoziție personală la Upside Town Gallery din Montpellier, între 11 iunie și 31 iulie. A participat, de asemenea, la evenimente și expoziții în Franța și în Statele Unite, inclusiv la ROCO Romanian Community Center din Chicago, la Vieux Moulin din Millau și la manifestările organizate la Manufacture Nationale de la Savonnerie, în Lodève.
Lucrările inspirate de Sărutul lui Brâncuși au dus universul său artistic și dincolo de Franța. În decembrie 2026, Costina urmează să participe la expoziția „Spontană” și la un omagiu
dedicat lui Brâncuși, cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la nașterea sculptorului, în cadrul Săptămânii Românești din Occitania, la Montpellier.

PASIUNEA PENTRU MUZICĂ
Referitor la cele două bucăți muzicale pe care mi le-a trimis pentru montaj, Costina spune:
„Sunt compoziții făcute cu o formație, cu muzicanți jazz.
Am numit-o URMA ROMÂNĂ.
Amândouă sunt textele mele 🙂
În primul vorbesc despre inspirația artiștilor.
Al doilea îl făcusem pentru fetițele mele când erau mai mici. Și muzica acestuia e ideea mea :)”
Costina Macarie mi-a mai povestit:
„Înregistrasem 10 compoziții în studio. Au fost folosite la un documentar, «La ferme qui soigne» («Ferma vindecătoare»), la care a participat și filozoful francez Edgar Morin, decedat recent. Și alte persoane foarte interesante.”
LA DESPĂRȚIRE
La plecare, Costina m-a condus spre stația de autobuz. Avea cu ea un braț de plante aromatice. În timp ce așteptam, am ascultat-o cântând un cântecel din copilăria ei, din România.
Mă despărțeam de Costina cu impresia că o cunosc de foarte multă vreme. Poate că așa se întâmplă uneori când întâlnești un om cu care ai mai multe lucruri în comun decât ai fi bănuit înainte de a-i trece pragul casei.
Iar mesajul ei, primit câteva zile mai târziu, mi-a amintit că, oricât de departe am fi de România, uneori e de ajuns să ne întâlnim, să povestim și să ne ascultăm ca să simțim că am ajuns puțin acasă.





Alla Stâncaru-Luncă : text și audio
Oana Popescu :editare și montaj audio
Fotografii: Arhiva Costinei Macarie
Proiect finanțat de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (mai–octombrie 2026).
https://dprp.gov.ro/web/
Conținutul acestui material nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni.





Lasă un răspuns