Microfonul Călător

                                                        De Alla Stâncaru-Luncă

„Uneori ai nevoie să te îndepărtezi de origini ca să le poți vedea mai clar. Pentru mine, Floreștiul rămâne acolo unde aristocrația, proletariatul și memoria personală coexistă”, spune Adriana Butoi în interviul pe care l-am realizat.

Ne-am întâlnit la Paris, la Festivalul Un Week-end à l’Est, ediția în care România a fost invitată de onoare. Era sfârșit de noiembrie, ploua rece, iar oamenii intrau grăbiți în sala în care regizorul Cristian Mungiu ținea o prelegere despre film, scuturându-și umbrelele sau închizându-le discret. La un moment dat, am observat că a intrat cineva care mi-a atras atenția: purta o pălărie galbenă ca un soare, un șal înflorat în jurul gâtului și cercei mari, verde-galben, care se vedeau de departe. Aveam să aflu mai târziu că cerceii vin din Mexic — un loc care a marcat-o profund pe cea care îi purta și care se numește- Adriana Butoi.

Apoi ne-am tot văzut la evenimentele festivalului, timp de două săptămâni. Adriana era prezentă nu doar în public, ci și „pe scenă”, făcând parte din echipa festivalului și participând la lecturi performative alături de actori francezi, cu texte ale unor autori români traduse în franceză. Reântâlnirea cu publicul, aplauzele și dialogul cultural veneau pe fondul unui parcurs personal care traversează continente.

Adriana Butoi este fondatoarea platformei interdisciplinare HÍBRIDOS laberintorio rizomático (Mexic, 2014), un proiect itinerant care explorează hibriditatea culturală și epistemologică prin teatru și performance, in rezidențe artistice și procese de cercetare desfășurate în Mexic, Statele Unite, Peru, Chile, Columbia, Franța și România.

Dincolo de parcursul internațional, există o zonă de origine care revine constant în discursul ei: Floreștiul. Suntem amândouă prahovence — ea prin naștere, eu prin adopție. Amândouă din Florești, doar că Floreștiul ei e din Prahova, iar al meu e de dincolo de Prut. Pentru Adriana, Florești nu e doar un loc, ci un strat de memorie: castelul Cantacuzino, fabrica de anvelope, aristocrația, istoria mare și istoria personală trăind una lângă alta.

După ani petrecuți la Paris și treisprezece ani în Mexic, Adriana s-a întors de un an și jumătate în România, la București. Se uită critic la infrastructura culturală, la sistemul teatral, la lipsa de răbdare și de sprijin, dar continuă să creadă în necesitatea artei ca spațiu de reflecție și schimbare. Pentru ea, performance-ul nu este doar estetic, ci și poziționare, asumare, responsabilitate.

Poate că asta se vedea chiar din prima seară, în ploaia pariziană: nu toți intră în sală la fel. Unii își scutură umbrelele. Alții intră cu soarele după ei. Așa cum a intrat Adriana Butoi.

Audio și text: Alla Stâncaru -Luncă

Editare și montaj: Oana Popescu

Fotografie: Adriana Butoi -arhiva personală